De secole, oamenii au avut tendinta de a inlocui dintii lipsa prin transplantare si/sau prin implantare. Originea implanturilor dentare se gaseste la grecii antici, etrusci si egipteni. Aceste civilizatii au folosit o serie de materiale implantare ce includeau jad, os sau chiar metal. Formele folosite atunci au evoluat in cele pe care le intalnim astazi.
Descoperirile antropologice din Europa si America Centrala au evidentiat ca omul a fost preocupat din cele mai vechi timpuri de inlocuirea dintilor pierduti, utilizand dinti umani, animali, os de cadavru , bucati de fildes sau perle. Era evident ca aceasta inlocuire a avut scop exclusiv estetic, nefiind functionale.
In jurul anului 1100 Alabucasim a fost primul care a recomandat transplantarea si retransplantarea dentara, ca o metoda de tratament a edentatiei partiale. Aceasta metoda a fost des practicata in cadrul societatilor nobile din Anglia si Franta secolului 18, donatorii fiind tinerii saraci. Datorita procentului ridicat de esecuri cat si a bolilor transmisibile (tuberculoza, sifilis) aceasta metoda a fost sever criticata.
Odata cu dezvoltarea stiintelor naturale s-a incercat dezvoltarea unor materiale care sa inlocuiasca dintii pierduti : aur, fildes, portelan, cu forma dintilor naturali si implantate in alveole create artificial.
In secolul XX, Greenfield a introdus, in anul 1906, pentru prima oara implantul in forma de os ce era realizat din aliaj de iridiu-platina. Acest model implantar, ce are o forma destul de neobisnuita, ar putea fi considerat prototipul implantelor cilindrice utilizate si astazi. Studiul lui Greenfield, ce a durat 7 ani, a fost recunoscut prima oara de Academia de Stomatologie din Philadelphia.
La inceputul anilor ’30 s-a pus accentul pe toleranta tisulara precum si pe reactia osului fata de implanturile de metal. Introducerea otelului inoxidabil si dezvoltarea aliajului coblat-crom-molibden (Vitallium) a dat un nou impuls chirurgiei implantare. Strock a avut succes in ancorarea unui surub Vitallium la nivelul osului si plasarea imediata a unei coroane de ceramica pe acesta. Vitallium a fost considerat un material inert, compatibil cu tesuturile orale si rezistent la fluidele orale. Strock a obtinut, cu acest implant, succesul pe termen lung, mai mult de 15 ani. El a afirmat ca o ocluzie buna este critica pentru prevenirea traumatizarii implantului si pentru evitarea proceselor de resorbtie nedorite.
In acelasi timp in care Strock a facut primele incercari in acest domeniu, Muller a urmat o alta cale. In 1937, el a plasat primul implant subperiostal, realizat din aliaj iridiu-platina si a lasat patru bonturi sa protruzeze in cavitatea orala. Intr-o prima etapa, s-a parut ca acest concept de lasare a structurilor osoase intacte si de plasarea a unui corp strain intre os si periost a corespuns mai mult conditiilor fiziologice decat o facea implantul endo-osos. Cu toate acestea, descoperirile ulterioare au aratat ca acest concept nu s-a putut ridica la nivelul asteptarilor.
In anii 1950 si 1960, numerosi implantologi au dezvoltat proceduri de implantare subperiostala, printre care si Marziani, care in 1955, a recurs la o procedura intr-un singur timp pentru plasarea unei placi perforate deformabile de tantal. Alte combinatii de sisteme implantare subperiostale sau endo-osoase, cum ar fi lamele osoase gaurite mandibulare, realizate de Small si alte sisteme modificate de acest gen, nu au obtinut acceptarea universala.
Pe parcursul ultimilor 30 de ani, Per-Ingvar Branemark si Leonard I. Linkow au influentat in mod decisiv dezvoltarea chirurgiei implantare. Linkow ar putea fi considerat ca fiind cel mai creativ dintre implantologi. El a realizat un implant endo-osos de tip lama perforata si a fost primul care sa urmareasca cresterea zonei de contact dintre suprafata implantului si osul peri-implantar si care sa adapteze implanturile la conditiile anatomice prin promovarea unor tehnici chirurgicale minim invazive pentru pacient.
In 1952, Branemark, parintele si mentorul chirurgiei implantare moderne, a realizat implantul cu filet, constituit din titan pur, ce a dus implantele dentare la un alt nivel. Descoperind, aproape din greseala, compatibilitatea crescuta si ancorajul puternic al titaniului prin aplicarea acestuia la nivelul fibulei iepurelui, el si colaboratorii sai au fost primii care sa introduca termenul de osteointegrare, pe care l¬au definit ca fiind aderenta crescuta dintre osul viu si oxizii de titan. El si-a continuat cercetarile si studiile clinice, studiind fiecare aspect al formei implantului, incluzand fenomenele biologice, mecanice, fiziologice si functionale. Cercetarile sale au rezultat prin realizarea unui sistem implantar in doua etape pentru implantari endo-osoase, ce nu s-a remarcat decat dupa ce s-au incheiat testarile clinice ce au durat mai mult de 17 ani.
La sfarsitul anilor 1970 si inceputul anilor 1980, un grup de cercetatori, in frunte cu Schroeder au examinat anchiloza ce se realizeaza intre implanturile de titan si oasele maxilare. Intr-un experiment realizat pe animale, el a raportat o abordare ne¬submersibila pentru plasarea implanturilor dentare si a descris contactul/atasamentul dintre tesutul moale si portiunea trans-gingivala a unui nou implant cilindric de titan, cu o textura de suprafata speciala (suprafata de titan pulverizata cu plasma).
Incepand cu anul 1970, au aparut numeroase materiale si forme pentru implanturile dentare, materiale ce au inclus polimerii, portelanul, oxidul de aluminiu cu densitate crescuta, sticlele bioactive si carbonul.
In 1970, Hodosch si colab. au descris un implant sub forma de radacina dentara realizat din polimetilmetacrilat. in 1976, Schulte si Heimke au introdus implantul imediat Tubingen, ce putea fi folosit in restaurarea imediata a unui dinte extras sau pierdut, si a fost realizat dintr-un material ceramic de oxid de alumina.
In zilele noastre, materialul cel mai folosit pentru fabricarea implanturilor este titanul. Ca si rezultat al studiilor extinse realizate de Branemark, titanul a devenit un standard de aur in implantologia dentara. Cu toate astea, revolutionarea materialelor ceramice, prin folosirea dioxidului de zirconiu, ar putea deschide o noua si provocatoare cale in implantologia orala.
Branemark a fost cel care a introdus termenul de osteointegrare, descoperind intamplator in 1952 ca nu putea recupera resturile de titaniu fixate in os de iepure, introduse special pentru o lucrare de cercetare. A aflat astfel ca titaniul se leaga ireversibil de osul vital, o observatie ce contrazicea orice teorie din acea vreme.A fost posibil sa demonstreze ca aceasta osteointegrare poate fi obtinuta cu un inalt nivel de predictabilitate, fara inflamarea tesuturilor moi, incapsulare fibroasa a implantului sau esec.
Distingem trei categorii de implanturi:
- Endo-osos – implant plasat transosos, cu doua subtipuri: cilindric si lama
- Implanturile cilindrice au un diametru ce variaza intre 3.3-5mm si o lungime intre 7-13mm, desi anumite companii au introdus implanturile subtiri 2-2.8 mm pentru creasta resorbita orizontal, cu diametru de 6 mm pentru cazurile de atrofie severa, sau de 30-52.5 mm pentru implanturile zigomatice.
- Implantul-lama, ce nu poate fi utilizat pentru inlocuirea independenta a unui singur dinte lipsa nefiind stabil. Sprijinul protetic se realizeaza pe dinte si pe implant.
- Subperiostal – implant construit dupa amprentarea campului osos expus chirurgical (alveolar si bazal). Au forma de “dantela” asezata intim pe os, sub periost, cu bonturi transgingivale sau bare. Au avantajul de a distribui forta masticatorie pe intreaga creasta alveolara.
- Transosos – cu o placa de stabilizare submandibulara, implantele traverseaza osul mandibular de la baza pana la creasta alveolara.
Sursa text: www.dentistul.info
